Această doamnă a concretului

Dragii și dragele mele, întrerupem șirul lung și enervant al postărilor depresive pline de probleme închipuite, scrise cu un creier plictisit care mă va ucide într-o bună zi, pentru a face un anunț: din când în când, excepțional de rar, îmi place de câte o persoană pe care o cunosc doar virtual.

O citesc de un an, poate mai mult. Uneori nu sunt de acord cu felul ei de a gândi. De exemplu, îmi spune să scriu amuzant. Eu nu pot scrie amuzant, eu sunt Doamna cu Depresia. Veselia și optimismul îmi stau în gât, mai ales de când am descoperit că ele nu garantează o viață bună, chiar dimpotrivă.

Ea este diplomată și politicoasă. Eu sunt doar politicoasă. Nu pot fi diplomată, nu-mi stă în fire să fiu drăguță cu oamenii mai în vârstă și mai experimentați. Le respect știința și experiența, dar îmi exprim atât de rar admirația încât pot număra pe degete vorbele de apreciere pe care le-am spus. Știu că este bine să fii diplomat, dar eu aș face orice sacrificiu pentru un sentiment real, chiar dacă este devastator. Și diplomația nu este pentru mine un sentiment real.

Ea creează lucruri pozitive, frumoase, vorbește despre povești poate inexistente, dar pozitive. Eu vorbesc despre torturile unui suflet chinuit, despre neîmpliniri, despre frică și angoase. Despre faptul că nu mă iubesc pe mine, și că nu înțeleg de ce, unei ființe atât de rele și negativiste, Dumnezeu i-a dat atât de multe. Pentru că nu e corect, ar fi trebuit să-i dea ei. Ea este cea luminoasă.

Ea răspândește vorbe frumoase și păreri cuminți și inteligente despre multe subiecte. Eu scriu ca să mă șochez pe mine însumi, atâta sunt de snoabă.

Ea mă surprinde uneori cu profunzimea gândirii ei, deși ea nu încearcă să fie profundă. Ea pur și simplu crede că este o ființă convențională, care scrie pentru bani și pentru a-și atinge un oarecare vis imposibil de a ajunge în Spania într-un pelerinaj. Eu cred și simt că scrie pentru că este un om bun, pentru care maxima răutate este să îmi spună că azi nu are timp să stea cu mine pe chat ore întregi, discutând problemele mele ireale.

Ea încă mai are cuvinte frumoase, sentimente alese, vise irealizabile, o gândire bună la suflet și nu știu cum de are și timp să mai și scrie atâtea povești simple și bune.

Cred sincer că ea pur și simplu iubește viața. Și că, dacă aș fi un om mai bun, aș ajuta-o să-și atingă visele. Un laptop. Sau pelerinajul în Spania. Dar nu cred că sunt eu omul care să ajute un mare scriitor să-și atingă visele.

Eu sunt doar un cronicar umil și decrepit al unui om care încă iubește viața.

Leave a Reply