Administratorul reloaded

M-am mutat. Nu mai locuiesc in acelasi bloc in care locuiam inainte. Desi apartamentul in care stau e identic, practic acelasi, blocul s-a schimbat. De cum ies pe usa, calc pe un start de 2 centimetri de moloz. Alb. Uneori gri. In anumite locuri, intre usa mea si usa de la lift, din tavan curge o pulbere fina, cu miros de huma, si cu surprinzatoarea proprietate de a nu se mai dezlipi de haine decat dupa ce insisti cu Domestos. Dupa ce cobor din lift si ies pe usa blocului, imagini familiare imi revin in fata: aleea, strada, parcarea. Parca as fi la mine acasa. Doar ca un anumit tronson, cel dintre usa mea si usa de iesire a blocului, nu mai exista. Se zugraveste scara blocului.

Administratorul se tine tare. A angajat o echipa. “Firma, dom’le, profesionisti, nu… d-astia…”. Au inceput sa cojeasca intai zugraveala anterioara, dezvelind indecent structura comunista si trista a blocului. Au dat jos firele. De cablu, de telefoane, de internet. “Fac ca la om in casa, dom’le, ca la om in casa, eu nu ma joc…”. Dupa ce au cojit 3 etaje, de sus in jos, s-au odihnit. Vreo 3 zile. Intre timp, ghenele suspinau sufocate de saci plini de huma, iar locatarii, resemnati, se recunosteau cu greu prin pinza fina de moloz alb ridicata de orice pas neatent pe holurile scarii blocului. Afara, batiste gri curatau fruntile, mainile si fetele acoperite de praful pe care, fara sa vrei, il duci in casa, in bucatarie, in baie.

Intr-una din aceste seri m-am pomenit cu administratorul, insotit de portar, la usa. Imbracat sport, lejer, cu un sac de celofan in mana. Portarul, supus, tinea o rola de banda adeziva. “Sa va acoperim usa, domnu Roua, sa nu vina praf.”. In secunda doi, intrasera in casa si intindeau celofanul peste usa de la intrare. “Da-mi rola de adeziva, domnuuu’, a zis la un moment dat administratorul, dupa ce din usa mea nu mai ramasese decat o imensa bucata de lemn pansat cu celofan. Da da-mi-o p-aia buna, nemteasca,” si mi-a facut expert cu ochiul. Portarul a scos din buzunar o alta rola, mult mai mare, si impreuna mi-au lipt folia de usa. Dupa ce, bineinteles, usa era deja plina de apa cu huma, praf si urmele inconfudabile ale mainilor puternice, antrenate, de zugrav profesionist. De firma.

De vreo doua zile, au reinceput treaba. Un scurt intermezzo cu portarul, pe aleea din fata blocului, imi revelase acum vreo saptamina ca situatia e totusi sub control. Adica “n-o sa raminem asa, cu mizeria asta doua luni, nu?” intrebasem eu candid. La care portarul, imprumutind deja ceva din atitudinea manageriala a administratorului mi-a raspuns ortografic: “Nu se exista! Pai nu stiti?”. “Ce sa stiu?”. “Pai cine plateste, f***!”. Asa ca, dupa o pauza de o saptamina in care ne si obisnuiseram cu mizeria, ba chiar niste vecini mai ingenui isi facusera deja curatenie intr-un mic semicerc in fata usii, “ca vine Craciunul, stiti, sa fie curatenie”, s-au reapucat.

Acum, in fiecare dimineata, rascaie peretii – “sa fie neted, domnu Roua, v-am spus, io fac ca la om in casa” – ciocanesc tavanul intr-o cadenta extrem de asemanatoare cu cea a unei picaturi chinezesti si extrag, habar n-am de unde, un moloz nou, mai fin, pe care il depistezi pe gulerul camasii abia in jurul pranzului, dupa ce ai avut prima intalnire cu un client. Somnul de dimineata, cel dintre 7 si 7 jumate, a devenit un mit al existentei mele de dinainte de zugraveala, cand apartamentul meu era conectat la univers printr-o scara a blocului normala, terminata cu usa de la bloc, locul familiar prin care intram in fiecare zi in vanzoleala orasului. Dar acum, nu. Scara blocului a devenit un spatiu cuantic, in care uneori gasesc 2 zugravi, alteori 3, certindu-se pe nuantele de vinarom, pe minciog sau masa pe care sa se suie, iar uneori gasesc doar unul, plasat strategic la iesirea din lift, itindu-se ca un fel de Margelatu modern de deasupra mea, cu o perie de sarma in mana, si facindu-mi loc generos sa ma strecor pe sub mica lui schela: “Salut sefu’! Merge? Merge?”…