Avem stres maxim şi îl combatem cu glume proaste

Negrii aveau acum ceva ani un concurs de replici isteţe. Totul începea cu Mama ta este atât de grasă, încât (fiecare continua cum îl tăia inspiraţia). La final, era declarat câştigător cel care dădea răspunsurile cele mai creative, a cărui inspiraţie pe acest subiect nu secătuia.

Eu propun un joc similar, pe subiectul jobul meu este atât de naşpa, încât (fiecare continuă după inspiraţie). De ce acest subiect? Pentru că nu mi-e ruşine să recunosc, cred că am dat un mare rateu ajungând unde sunt acum. Dacă aveam cumva duşmani, cred că sunt complet răzbunaţi ştiindu-mă aici. Le dau satisfacţie spunând că nu ştiu ce fac alţii la serviciile lor, dar eu simt că mi se scurge viaţa printre respiraţii. Am momente în care plâng în baie- dar să fim serioşi, astfel de momente le am din liceu, când mă plesnea plânsul pe hol. Oamenii au fost şi sunt reci şi te cunosc doar când au nevoie de tine. Şi au nevoie de tine într-un singur moment: când te pot face să te simţi şi mai mizerabil.

Deci, să încep eu. Recunosc, nu sunt o fiinţă creativă, amuzantă, isteaţă şi plăcută. Probabil sunt atât de netalentată şi insipidă, încât autoflagelarea aceasta a devenit singura mea plăcere.

Jobul meu este atât de naşpa încât gândul la pensionare aici este o sinucidere perfectă.

Jobul meu este atât de naşpa încât încep să-l înţeleg pe Iisus când a urcat de bunăvoie pe cruce. Cât poţi sta printre farisei?

Jobul meu este atât de naşpa încât piciorul îmi zvâcneşte a plecare, sufletul vizualizează depărtări pure, dar trupul rămâne blocat în imposibilitate. După ce ai văzut ceva atât de urât, nu mai poţi trăi frumosul.

Jobul meu este atât de naşpa, încât cred că ceea ce simt pentru el este ceea ce merit.

Nu prea e amuzant ce scriu, nu? Schimb puţin registrul şi scriu aşa:

Jobul meu e atât de plictisitor încât viermii adorm cu carnea mea în gură.

Jobul meu e atât de plictisitor încât aerul leşină peste nările mele, apoi cade la pământ sub formă de praf.

Jobul meu e atât de plictisitor încât sufletul face condens cu lacrimi amare.

Jobul meu e atât de plictisitor încât visele se prăbuşesc ca nişte vechi ruine. Mult praf.

Jobul meu este atât de plictisitor încât nici duşmanilor nu le-aş dori aşa ceva.

Ups. Iar nu sunt amuzantă! Să mai încerc, deşi nu ştiu cine are răbdare să citească toate frustrările astea.

Jobul meu e aşa tare, că îţi spargi capul numai dacă te gândeşti la el.

Jobul meu e aşa tare, că face gaură. Unde nimereşte.

Jobul meu e aşa tare, că sparge nuci de cocos dintr-o privire.

Jobul meu e aşa tare, că jobul tău se sparge în cioburi de râs.

Jobul meu e aşa tare, că a devenit stâlpul casei, în locul ştiţi voi cui.

Jobul meu e aşa tare, că păianjenii au declarat biroul meu Triunghiul Bermudelor.

Jobul meu e aşa tare, că aerul iese oriunde poate, chiar şi sub forma degradantă de băşină.

Ştiu, nu mi-a ieşit. Nu am reuşit decât să demonstrez că merit ce am. Cineva îmi zicea odată să dau o geană peste viaţa mea şi să conştientizez ce naşpa sunt. Avea dreptate. Chiar sunt. Sunt foarte naşpa. Dar tot sunt mai deşteaptă ca fraierul de mai jos. Şi tot nu am umorul celui din a doua fotografie.