Blogul ca un Purgatoriu

Citesc rezoluțiile unora și altora pe 2014 și ghici ce visează lumea? Să scrie cărți. Proză, poezie, carte să fie! Dar ce s-a întâmplat, dragilor, nu vă mai ajunge blogul? Vă credeți prea buni pentru online? Vreți să fiți următorii Stephen King, cel care, cu atâta sinceritate, spune la finalul cărții Carrie că vrea să câștige suficienți bani din carte cât să poată locui oriunde?

În altă ordine de cuvinte, am citit Carrie. Trebuia, odată și odată, să citesc povestea puștoaicei de liceu care își ucide colegii care o torturau psihic folosind puterea de a muta lucrurile de colo colo după propria voință. Cartea e ușurică, se leagă bine, psihologia personajelor e chiar verosimilă deși sincer nu cred că există asemenea puteri precum cea descrisă în carte. Însă mi-a fost ciudă că nu am scris eu romanul. Pare așa de ușor de scris și te umple fără mari bătăi de cap de faimă și bani!!!

Revenind la dorința unora de a deveni scriitori, mă roade o chestie: se mai poartă culcatul cu scriitorii mai bătrâni sau e ceva valabil doar pentru studentele nubile? Acum e pe bani această publicare de literatură, sau cum? Că autori auto- publicați pe Amazon am avut personal onoarea să cunosc și bănuiesc că nu s-au culcat cu nimeni. Sau e mai bine să fi măritată cu un proprietar de editură, ca Virginia Woolf?

Mă roade dorința asta a unora de a publica pentru că tipul ale cărui avansuri le-am respins demențial de miștocar- la 20 de ani eram miștocară și când respiram- are un fiu premiant care a publicat și el o carte. Adică să fim bine înțeleși, nu e corect: eu am fost victima lui tacsu, iar fiul e bine merci autor de roman. Bravas! Să nu te apuce dracii? Menționez că după refuzul adresat tăticului nu am mai pupat nicio publicare în revista studenților. Singura mea consolare este că romanul băiețelului este plictisitor. Un fel de epigon trist al lui tati.

Sau țin minte cenaclurile literare din liceu, când moda era să citești în fața tuturor. Mutrele uneori zâmbărețe, alteori nelămurite, alteori pufnind în râs sau privind cu milă. Refuzurile din studenție și acceptarea de mai târziu, când ieșisem la bere cu ei și gata, eram fată bună și talentată, de-a lor.

Încă mai am traume de depășit în privința scrisului de literatură și a oamenilor de care te înconjori când devii oficial romancier, publicist, etc. Lumea care te citește are brusc senzația că ați mâncat din aceeași farfurie și chestia asta e periculoasă. La cenaclul studențesc erau vreo două parașute, sau chiar mai multe, dar de două știam eu sigur. Una se culca cu cine nimerea și alta se culca cu un scriitor local. Mai era una care se culca cu unul de vârsta ei. Etc. Eu cu nimeni, și iacă-mă-s pe blog!

Când citesc că mai visează unul să devină scriitor mă apucă jalea și văleul. Îmi amintesc pe loc cât de narcisist trebuie să fii ca să stai să te gândești cum să cucerești audiența oferindu-i vise deșarte; cum se uită la tine ceilalți scriitorași; că lumea te va asocia cu un intelectual; etc. Și sincer mă apucă jalea, pentru că deși îmi place să scriu pe blog, nu am în sânge planificarea unui roman de anvergură. Habar nu am ce să scriu, am scris doar scurt, spontan, fără planificare.

Și mă întreb dacă vreau să fiu mai mult decât bloggăr. În condițiile în care mă uit la ecranul alb și mă apucă văleul și depresiile, cred că acel moment e departe. Subiectul meu ori nu există ori e dincolo de orizont. Poate mă uit la cei care declamă sus și tare că vor să fie mai mult decât bloggări- adică scriitori- cu sentimentul pe care îl are vulpea uitându-se la struguri. Sau poate pur și simplu nu am putut să mă culc cu toți, ceea ce mi-a tăiat aripile de beletristă. Deși mai era o tipă acolo care spunea că se uită toți la ea ca la o bucată de carne- tipa s-a călugărit mai apoi.

Dar basta cu trăncănitul! Vreți să deveniți scriitori? Cine vă oprește, eu? Cum bine zicea o anonimă, eu doar îmi ascund frustrările sub o identitate falsă. Mai să mă las de blog din cauza acestei anonime. Glumesc. Nu mă las. Unde să-mi vărs frustrările mai apoi, la psihiatru? Un alt motiv pentru care m-aș lăsa de blog este că prea multă lume are impresia că știe cine sunt în realitate și că are dreptul să mă ia la rost pentru asta. Unii mă iau chiar la rost pe facebook- auzi, bă, nu cumva ești X-uleasca, că așa am auzit eu. Băiat finuț, nu spune de la cine. Doar că știe. Plină de deștepți blogosfera asta. Și de finuți.

Adevărul este că și eu am mințit când am spus unora că sunt cine sunt. Sau mint acum. Sau poate chiar ar fi timpul să scriu ceva mai serios dincolo de bășinile din online. Hai, întrebați-mă în public cine sunt cu adevărat.