Căcat, sau o piesă de teatru

Știm deja: cu cât mai tragic, cu atât mai bine, adică mai interesant și mai demn de respect. Comedia, veselia, pozitivul, nu au fost niciodată mai respectate decât drama, tragedia, negativul. Râdem, glumim, ne bucurăm, dar să nu uităm că tot la toaletă aflăm adevărul.

Am văzut o piesă de teatru numită Șefele, cu Coca Bloss în rol principal. Faină piesa, inteligentă, bun jocul actrițelor, totul de mare calitate. Ideea de bază este că mai bine tăiem gâtul celor care ne spun adevărul în față decât să acceptăm că viața noastră e de căcat. Bine, povestea e nuanțată, îți arată cum trei cucoane trecute binișor de prima tinerețe își petrec zilele împreună fantazând la ce viață faină au avut, vorbind fiecare pe limba ei, și cum totul în relațiile umane este ipocrizie, teritorialism, falsitate și multe multe falduri puse deasupra realității. Piesa este atât de fain scrisă și jucată încât îți vine să crezi că mesajul este este real. Eu însă cu nesimțirea ce-mi este caracteristică, cred că modul acesta de gândire este tipic unui autor care a murit la 36 de ani în comă alcoolică. Am o viață nașpa pentru că societatea nu acceptă adevărul pe care eu îl spun. Dar de ce nu accepți faptul că ai o viață nașpa pentru că îți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, pentru că nimeni nu te-a pus să scoți rahatul cu mâna (personajul interpretat de Coca lucrează ca desfundător de latrine) și pentru că se pare că nu poți trăi fără cei pe care îi critici și cărora le arăți un adevăr incomod și dureros?

Nu știu de ce, dar genul acesta de personaj revoluționar care spune tuturor ce simte și ce crede, care este prost de bun, un fel de Iisus sacrificat pe cruce de oamenii răi și infami, nu mă mai impresionează. M-a impresionat când aveam 18 ani acel intelectual al lui Camil Petrescu ce s-a sinucis pentru niște principii, apoi am citit cartea lui Dostoievski cea cu prințul Mîșkin, prost de bun, și cred că am înțeles ce trebuia despre cei sinceri și buni care sunt sacrificați pe altarul propriului adevăr. Sincer, cred și sper că lumea este mai complexă decât cine pe cine sacrifică, cine este mai mare decât cine, cine ia gâtul cui. O fi acesta adevărul adevărat și unic despre oameni? Mă doare la bască, sincer. Mă doare la bască de adevărul unuia care spune numai mizerii. Nu cred că suntem chiar atât de tâmpiți încât să visăm aiurea vieți fabuloase care de fapt sunt minciuni, și nici atât de buni încât devenim incomozi și drept urmare să merităm a fi tranșați.

Printre personajele descrise de autor, m-am plasat comod în persoana celui care dacă nu-i place compania, își vede taică de drum. Dă-mi Doamne puterea de a schimba ce se poate schimba, și înțelepciunea de a distinge între ce putem schimba și ce nu. A! Și un drum interesant în față, că în rest sper să mă descurc și singură.

Leave a Reply