Cică am fost la un concert…

Prin facultate ieșeam la concerte de toate felurile. Am fost la un concert Vița de Vie unde am dansat în ploaie. Nu neapărat muzica mă inspira, ci sentimentul de libertate pe care îl aveam. Că sunt tânără, liberă și că îmi place să trăiesc. Asta simțeam. Și că nu am 100 de ochi critici ațintiți asupra mea. Și că dacă mă duc la cineva să-l întreb de sănătate, s-ar putea să bem o bere împreună. Că nu am obligații. La asemenea viață, orice muzică e muzică divină!
Însă cum în timp vinul bun se acrește, și eu sunt un vin bun, am fost zilele de trecute la un concert. Un pitic făcea pe interesantul și la un moment dat și-a certat colegul de trupă pentru că acesta spusese că asistăm la un concert mic.
Păi…chiar era un concert mic! În primul rând genul lor de muzică era ceva marginal, în al doilea rând cântau gratis, acesta fiind unul din motivele audienței numeroase, în al treilea rând au cântat cam mediocru, drept urmare s-au golit câteva rânduri de scaune. Și cântau în provincie. Plus că nu auzisem de ei niciodată? Dar pentru faptul că piticul mediocru s-a supărat și și-a muștruluit colegul în public, încercând probabil să facă o glumă pe seama legăturii dintre concertul mic și statura lui pitică (avea totuși 1,60, fiind un pitic înalt!), m-am simțit bine.
Mi-am spus: uite un om căruia nu îi este rușine să fie penibil! Uite un om care își arată frustrările în public! Uite un om mare care se poartă ca un om mic! Și am uitat de complexele mele de provincială, de faptul că rar aud un concert bun pe aici, că într-un oraș mic trăiești din cuvinte, gesturi, suspine, presupuneri și că nimic nu se uită niciodată într-un oraș mic, ca o cușcă mică.
Doar dacă nu ești dispus cumva să uiți de tot și să ieși seara în oraș, seara, când luminile magazinelor și farurile mașinilor îți dau impresia că trăiești într-un oraș mare. Adică dacă ești dispus să uiți de sensul din dex al cuvintelor și să le dai propriul sens, uneori chiar antonim celui oficial. Nu e corect, dar aduce fericire această strategie.
M-am mai gândit zilele trecute că există oameni care renunță la viața personală și sexuală și folosesc energia rămasă în viața profesională. Priviri cu subînțeles, pasiune pentru funcții, implicare excesivă în muncă, delimitare rigidă a unui teritoriu, toate acestea sunt un semn că omul acela își folosește energia sexuală rămasă în scopul de a avea un statut superior la locul de muncă. Eu una nu am șanse în fața acestui gen de oameni. Ei folosesc cel mai bine cuvintele ca arme, întrucât se identifică cu demiurgi ai lumii lor și nu au nimic sfânt, decât propria voință. Ei nu au reguli, nu au obligații, nu sunt predictibili. Nu știu cine are șanse în fața unui om care își concentrează toată energia spre a obține putere și influență la locul de muncă, dar nu știu cine își dorește să renunțe la bucuria unei familii doar pentru a beneficia de saluturi respectuoase și adânci, adânci plecăciuni…

Leave a Reply