De ce nu am făcut nimic în week-end

Nu știu la alții cum este, dar la mine, până nu pun mâna pe problemă, nu iese nimic. Pot să mă rog la toți sfinții, să implor, să țip, să mă pisicesc, să fiu diplomată. Nu iese nimic, dar nimic!

Dacă vreau să se întâmple ceva, scenariul este mereu același: pun mâna si-mi fac singură. Orice altă cale este din start sortită eșecului. Povești cu prinți pe cai albi care îmi acordă mie o mână de ajutor sunt exact ce am spus: povești de adormit copiii creduli! Jur cu mâna pe inimă că nu am văzut niciun prinț pe cal alb și că nici nu l-am căutat și că nici nu l-am dorit.

Am vrut facultate? Am cărat bagaje timp de patru ani de mi-au sărit ochii, din estul în vestul țării! Am vrut job? Am început să caut de la 16 ani, să mă milogesc peste tot și să îmi iau partea de țepe (țeapă din țeapă se face Rai, dacă nu știați). Am vrut familie și copil? Of, aici iarăși s-a complicat treaba și realitatea nu a mai corespuns viselor. Per ansamblu, marea muncă a constat în adaptarea mea la situațiile neprevăzute ale vieții. La schimbarea ideilor idilice asupra realității cu mirosul uneori greu al crudului adevăr ca nu este totul așa cum aș vrea. Chiar deloc. Și mi-e frică mai mereu să nu aflu că absolut toate visele mele sunt sortite eșecului.

Leave a Reply