Din intelepciunea moastelor vii

Dacă a mers în acest fel pentru zece ani, de ce să schimbăm ceva?

Când am auzit această propoziție am simțit cum sângele îmi curge greoi prin vene. Îmbătrânisem. Brusc.

De felul meu sunt o fire curioasă, colorată, mereu dornică de nou. Cu accese de ipohondrie sau frică de orice mi-ar putea face rău, cu un instinct de conservare destul de puternic, lupt permanent cu mine însumi ca să depășesc limitele comunicării umane. Nu mă aleg cu nimic de pe urma acestor eforturi. Știu, mi-ar fi mai bine dacă aș fi o fire calculată, rece. Chiar fac eforturi să fiu domoală, dar când aud fraze de genul celor de mai sus, brusc simt cum aripile de gheață ale încremenirii îmi prind sufletul într-o menghină. Și îl țin acolo, chircit, înțepat cu un bold, ca într-un insectar.

De ce se încăpățânează oamenii în încremenire? De ce schimbarea e privită cu ochi atât de răi?

Zilnic văd în jur oameni care nu acceptă schimbarea. VOR să trăiască în același loc, cu aceeași oameni, toată viața. Nu caută alt mod de a face lucrurile. Merg înainte pe același drum, cu aceeași pași, în același ritm. E ca și cum am merge toți în urma unui cortegiu funerar, aliniați, cuminți, cu mutre încremenite. Lipsește doar locul de veci.

Așa e normal și bine să trăim? Fără să protestăm niciodată împotriva a nimic? Acceptând placid tot ce ne înconjoară? Fără să lăsăm nicio amprentă asupra mediului? Bătrânește, cuminte, înțelept? Purtând aceleași discuții? Cu aceleași puncte de vedere? Executând aceleași roluri?

Ar trebui să mă bucur că fac în fiecare zi același lucru, și că voi face același lucru, robotizat, toată viața? Că ceilalți nu mai așteaptă nimic de la mine decât să fac ce trebuie făcut? Adică să îmbătrânesc frumos și demn?

Sinceră să fiu nu știu exact ce vreau. Tot încerc ba una, ba alta. Plec, vin, învăț ceva nou. Reiau altceva. Le las baltă pe toate, revin sau nu mai revin. Cică aș fi un pic labilă. Se poate. Nu-mi pare rău deloc.

Dacă vreau să fac ceva într-un mod nou, mi se spune nu.

Dacă cer un lucru nou, trebuie să dau atâtea explicații încât îmi piere cheful de orice.

Orice inițiativă este aspru pedepsită.

Trebuie să fac doar ce mi se spune. Atât. Să accept lucrurile așa cum sunt. Să fac același lucru, în fiecare zi, în același fel. Fără să mă enervez. Fără să mă revolt. Până la moarte.

No dragii mei, venea o turmă de vaci pe cărare și toate vacile spuneau Muuuu. Cam așa și cu oamenii din zilele noastre. Mă uit în jur și mă întreb de unde a apărut turma asta de vite bătrâne, de babe și moși prematur îmbătrâniți, de oameni de 30-40 de ani sănătoși, care aspiră la o bătrânețe frumoasă, Demnă…

Soluția? Nu există nicio soluție, dacă citez din înțelepciunea moaștelor vii.

De când ne naștem până murim, ne schimbăm. În fiecare zi suntem alte persoane. În aceste condiții, mă întreb de ce oamenii refuză ideea de schimbare. Și de ce, în condițiile unei munci de rutină, un acrobat de 68 de ani se duce la emisiunea Românii au Talent pentru a protesta împotriva bătrâneții, în timp ce tineretul visează la încremenire….

Leave a Reply