Iau examene conform ordinelor

Am un pitic mic pe creier care strigă după mine pe unde apucă: cum se face că iei numai examenele la care te-au trimis alții? Nu în sensul de pile, ci în sensul de măi, am auzit de postul ăsta, ce nu te duci și tu?

Hmm? Cum se face că am promovat doar examenele pe care a trebuit să le promovez? Că tot ce mi-a ieșit în viață a fost urmarea a ce mi-a spus careva să fac, și nu urmarea propriei voințe?

Știu regulile de gen du-te unde ești invitat dacă vrei să-ți fie bine, sau contează cine te cunoaște, nu pe cine cunoști tu. Dar de ce trebuie să fie așa?

Să fie explicația conformă cu legile fizicii referitoare la adunarea forțelor? O vorbă gen fă și tu un copil, spusă de mai multe persoane diferite, se cumulează din mai multe direcții și hop țop acumulez suficientă energie ca să fac ce mi se spune. Dar dacă inițiez singură o mișcare, nu-mi iese. Îmi pierd avântul. Adică nu am energie suficientă ca să rezist la frecușuri fără să mă pierd.

Cel mai mult îmi pare rău de un examen cu multe etape din care am promovat vreo 3 din totalul de 5. M-am pregătit doi ani în avans. Am învățat multe despre un domeniu cu care nu avusesem mari tangențe. Am cheltuit mulți bani, sincer, pe cărți și materiale. Vroiam să îmi schimb creierul cu totul, să devin din umană, reală. Creierul meu a făcut față binișor la provocare, dar la etapa a 4-a elanul s-a tăiat brusc și o voce interioară mi-a spus: eu nu vreau să fac așa ceva toată viața. Eu, creierul tău, nu sunt așa cum vrei tu să fiu. Eu sunt ceea ce sunt, nu sunt altceva. Și ca să știi, cucoană, eu nu-ți aparțin numai ție.

Nu am putut deveni ceea ce nu sunt. Nu mi-a spus nimeni să mă duc acolo și la un moment dat lipsa de susținere m-a secătuit. Lipsa de susținere morală, mă refer. Lipsa oamenilor care aveau și ei nevoie de un alt mine.

Și acum tânjesc după ceva inexprimabil, după efortul acela de a mă integra într-un mediu străin, matematic. După noutatea lucrurilor pe care le-am învățat atunci. După ce am crezut eu că ar putea fi noul meu eu. Nu aș fi făcut față însă, nu era de mine. Sunt prea pătimașă pentru cifre, am multă nevoie de spațiu personal.

De fapt nu știu de ce nu am luat acel examen, deși știu că nu a fost o deficiență de intelect. A fost o deficiență de voință. Nu am mai vrut pentru că nimeni nu m-a vrut. Și asta mă doare, statutul acesta de veșnic alipit la planurile altora.

Azi am făcut câteva teste specifice și nu m-am descurcat rău. Pe undeva prin circumvoluțiuni a rămas ceva din vremurile acelea. Pe undeva mai aștept o minune, să mă sune după câțiva ani și să-mi spună că au greșit.

Da, știu, sunt dusă cu pluta. Sunt conștientă că nu sunt făcută pentru asta, am simțit-o pe pielea mea, dar cumva afectul a rămas acolo, printre lacrimile dezamăgirii. Chiar sunt dusă cu pluta. Uneori îmi dau seama că pe dinăuntru mă mir că cei dragi care nu mai sunt printre noi nu se întorc. După atâția ani de lipsă, tot nu se întorc înapoi aici, la casa lor. Lângă mine.

Of, cât mi-aș dori să le fac pe toate, să le iubesc pe toate, să le trăiesc pe toate! Și tot ce e mai puțin de acest toate e o durere surdă și un dor nestins. De ceea ce nu sunt și nu voi deveni niciodată.

Leave a Reply