Mă lupt cu babele de vânt

Mai ies într-un parc cu cocuța și acolo șed nestingherite câteva babe sinistre.

De ce sunt babe? Din cauza vârstei. Însă sinistre sunt pentru că sunt nesimțite. Vin în parc ca la șezătoare, își iau cu ele bomboane pline de chimicale și biscuiți de te doare capul ce conțin în ei. Și nu, nu le mănâncă singure, le dau și la copii. Inclusiv copilului meu. Și când le zic să nu îi mai dea toate căcaturile, exact în expresia asta, ele continuă să-i dea și apoi trec ofuscate pe lângă mine, cu privirea în altă parte.

M-am simțit vinovată bineînțeles, dar apoi mi-a trecut când mi-a povestit bona că au întrebat-o cu cât o plătesc, unde lucrez, șamd. Pe undeva în sufletul meu știam că și-o merită și mă bucur că le-am zis că mănâncă biscuiți de căcat. Aștept cu nerăbdare o altă seară în parc, când voi lansa întrebarea pe care o mănâncă în fund de salariul meu.

Și acum să trecem la chestii mai plăcute!

De exemplu, frumoasa maternitate. La început când copiii sunt mici, toate mămicile se pupă reciproc, sunt cele mai bune prietene, fac schimb de informații, copleșite de noul lor rol social. După aceea, respectiv când masculii încep să priceapă că sunt tătici și că au un nou prilej de a face pe cocoșii, situația se schimbă. De pe la spatele femeii, se aud șoapte de gen: iubi/ vaco/ tembelo/ pisi/ alte tandrețuri, copilul nostru e mai frumos, mai deștept, mai bine îmbrăcat, mai înalt. Mămicile încep și ele cu comparațiile între copii și nimic nu mai e ca la început, când toate mămicile erau mămicile tuturor copiilor.

Și după această grațioasă paranteză, să ne întoarcem la babele noastre. Imaginați-vă că babele din primul paragraf și mămicile din al doilea se întâlnesc în același parc cu mine.

Bun. Și acum imaginați-vă cum m-am luat de o ciutancă nesimțită pentru că o îmbrâncea pe fiică-mea și reacțiile tacite- ele sunt doamne și niciodată nu se dau pe față- ale celor două categorii.

Bun, din nou.

Acum explicați-mi și mie sensul imaginii create de mintea mea babeficată și mămificată chiar azi-noapte, când mi-am imaginat un Pinochio într-un mormânt, cu nasul crescându-i cu tot cu minciunile pe care probabil le spune și după îngropăciune. Dar nu, noi nu suntem ipocriți. Noi nu mințim niciodată. Noi suntem doar oameni de bine care pe față dăm copilului chimicale să-i crească șansele la cancer, iar pe de altă parte întrebăm bona care-i treaba cu mama copilului, de unde și cum scoate banul de bonă.

Le-aș spune că mama-i moartă de aproape 10 ani, dar sigur nu au cunoscut-o că nu era tovarășă de sămânță cu ele. Și a naibii, că pe mormântul ei nu a crescut niciun nas.

Și mai urați măi flăcăi, hăăăăi!

Leave a Reply