Men, I hate people.

Doamne, cât am iubit oamenii! Cât i-am căutat! Cât m-a durut inima de indiferenţa lor! Cum le-am simţit pe toate printr-o piele subţire de alabastru, care se învineţea după orice suflet mai complicat, mai neadaptat! Cum mi s-a pustiit inima de labirinturile lor! Or fi oare sentimentele mele doar cuvinte de auto- alint sau divorţul de cei care m-au făcut să-mi iubesc bătrâneţile viitoare şi inevitabila dispariţie?

Am iubit oamenii pentru că am crezut că sunt fericiţi, asemenea mie. Că au instrucţiunile de utilizare simple şi adaptate oricui, asemenea mie. Că sunt ei înşişi asemenea mie. Mă înşelam amarnic. Oamenii sunt complicaţi, unici în felul lor, acaparatori, disperaţi, singuri, profitori şi manipulatori. Celorlaţi nu le este bine atunci când mie îmi este bine. Le este bine, paradoxal dar logic, atunci când eu m-am sacrificat pentru binele lor. Oamenii sunt imposibil de evitat.

Mă uit la creşterea mea din copilărie şi descopăr că atât de puţine lucruri s-au schimbat la mine! După o pauză de umblat prin lume m-am reîntors la vechile obiceiuri, căci lupul îşi schimbă părul dar năravul ba. Puţini oameni în jur, mult studiu pe diverse domenii, obligaţii multe şi vise deşarte. Suflet gol printre suflete goale care se umplu unii cu durerea celorlalţi.

Dar am descoperit de ce murim, oameni buni şi răi. Murim pentru că merităm. Noi înşine am inventat moartea ca supremă răzbunare pentru cei care ne rănesc iar ea, moartea, se întoarce asupră-ne cu suflet blând, înţelegând că viaţa este prea mult pentru nişte efemeride. E atât de uşor să mori, încât eliberarea de greul vieţii explică zvâcnetul celor care luptă pentru viaţa lor. Căci este imposibil să te ridici uşor la cer fără un impuls iniţial.

Nu mai vreau oameni în viaţa mea. Tocmai pentru că oamenii sunt obligatorii, ca moartea şi taxele. Oamenii nu vin când sunt chemaţi ci când vor ei, aducând ce vor ei. De obicei, aducând ceea ce nu vrem. Oamenii ne păcălesc, ne trişează cu cărţi măsluite şi ne siluesc liniştea de fiecare noapte, zâmbindu-ne atunci când totul s-a terminat. Nu, nu mă refer la problemele mele. Mă refer la problemele altora mult mai importanţi decât mine. Atunci când problemele altora s-au terminat prin aportul meu susţinut de un efort suprauman, atunci mi se zâmbeşte. Ca unui client care a lăsat bacşiş.

Omule, nu se va termina niciodată. Ne vom bârfi toată viaţa. Ne vom urî toată viaţa. Ne vom înlănţui toată viaţa. Ne vom lovi, jigni şi critica toată viaţa. Ne vom chinui şi vom suferi mereu. Ne va fi frică tot timpul. Vom muri cu toţii în final.

Omule, merităm să murim.

Men, I hate people.

Nu mai am nevoie de zâmbete, de societate, de prieteni. Am descoperit singurătatea şi binefacerile ei. Şi vreau doar ca toţi să fie fericiţi şi să mă lase în pace. Pace.