Opera nu-i cinematograf!

Din 2002-2003 încoace, de când au apărut mallurile româneşti, s-a produs o confuzie tragică între ceea ce reprezintă un cinematograf şi ce e aia o operă. Şi nici teatrul nu-i cinematograf, să ne fie clar!

Să gândim logic: dacă e să te duci la cinematograf, îţi vei da seama foarte uşor că segmentul de vârstă predominant e undeva între 14-19 ani. Majoritatea dintre aceşti tineri nici măcar nu ştiu că în oraşul lor există o operă. Dar, la cinema avem film, avem nachos, popcorn şi cola la discreţie! Eu am ajuns să asociez mersul la cinematograf cu mersul pe stadion, unde toată lumea scuipă înjurături şi coji de seminţe de floarea-soarelui. Fiindcă şi acum îmi amintesc de replica profesorului meu de română din liceu când nu tolera comportamentul anumitor colegi obraznici, spunându-le răspicat: “Aici e o şcoală, nu e stadion. Mergeţi pe stadion dacă vreţi să înjuraţi! Acolo e permis!”. Mno, când merg la cinematograf, aproape că mă simt ca pe stadion: râsete fără motiv, gălăgie de mitocani, foşnit în cutia de popcorn, zgomot de nachos crocant fărămiţat între măsele, sunet de pahar de cola terminat, dar din care consumatorul insistă să tragă cu paiul şi ultimele picături, pe alocuri auzi câte o înjurătură,  fiecare e cu aia măsii… ce mai? Seminţele (în loc de popcorn şi nachos) şi înjurăturile ca la uşa cortului lipsesc şi aş putea liniştită să spun că, de fapt, sunt pe stadion.

Dar cel mai trist e când, printr-o întâmplare nefericită, acei tineri abonaţi la cinema ajung la operă. Iar ei cred cu tărie că la operă te poţi comporta ca la cinema, dar nu e vina lor, săracii. Aşadar, ajunşi în operă, caută după bufet. La Opera Naţională Română din Timişoara există un astfel de loc special amenajat, de unde poţi cumpăra cafea, apă, suc, biscuiţi, alune, chipsuri, prăjiturele, şampanie, etc. Ceea ce nu ştiu tinerii aceştia este că acel bufet este menit pentru pauzele dintre acte, când e frumos să ieşi pe balconul Operei şi să admiri Piaţa Victoriei, să bei alături de ceilalţi un pahar de şampanie sau o cafea şi să schimbi impresii despre spectacol.

Aşa că se produce o mare confuzie, iar ei, dragii de ei, îşi fac “plinul” la bufet ş-apoi intră în sală. Exact ca la cinematograf, când filmul nu e film dacă n-ai popcorn şi un litru de cola. Şi de aici, restul e poveste!  Nu mai contează că felul în care mănânci îi deranjează până şi pe actorii de pe scenă, căci acustica sălilor de operă nu iartă, chiar dacă stai fix pe ultimul rând. Nu mai contează nici că toată lumea îţi atrage atenţia, pentru că tu doar atât ştii: eşti la un spectacol, iar spectacolul nu e la fel dacă nu ai şi ceva de ronţăit. Pentru că aşa te-ai educat la cinematograf şi toţi cei care îţi atrag atenţia sunt nişte dobitoci, de fapt:

1. Premiera The Full Monty. Din cauza unor probleme administrative am fost nevoiţi să ne mutăm în altă parte a sălii. Mai exact, la etajul II, de unde vedeam bine, dar nu auzeam perfect replicile celor de pe scenă. Cu un rând mai jos, chiar în faţa noastră, erau două fete şi doi băieţi. Unul dintre băieţi avea căciulă, dar o mai dădea jos din când în când să se scarpine şi s-o rearanjeze. Una dintre fete îşi tot scotea telefonul la 2 minute, lumina display-ului orbindu-mă de fiecare dată. Când s-a plictisit de scris mesaje sau verificat dacă a primit sms, a scos cu mult rafinament o pungă de chipsuri. S-a uitat mândră la ceilalţi care o însoţeau, ca şi când le-ar fi zis: Uite ce am eeeu!, a deschis zgomotos punga cu minuni şi, dintr-odată, părea că piesa de teatru îi era foarte interesantă, precum chipsurile îngurgitate îi provocau un zâmbet tâmp pe faţă.

2. Egoistul, cu maestrul Radu Beligan în rolul principal. În rol secundar: piţipoanca de la Operă.Dar asta a fost prin primăvara anului trecut.

Un caz mai deosebit. La Bărbierul din Sevilla. Pe rândul din spatele nostru au venit trei italieni cu alte trei domniţe (ceva studente prin Timişoara). La pauză s-au blindat cu pungi de Chio şi sticle de cola. În actul II, era party în spatele nostru: râsete înfundate, foşnit, mestecat de chipsuri şi tot aşa. Gălăgia făcută de ei îi deranja pe toţi cei veniţi să se bucure de opera lui Rossini. Când, la trei rânduri mai în faţă, o doamnă foarte nervoasă se întoarce către mine şi-mi zice: Vă rog să nu mai foşniţi cu punga aia!!! Am rămas cu gura căscată. M-am uitat urât la italianul din spatele meu, care nu a avut nici o reacţie, claro! Dar, m-am bucurat nespus când, plictisiţi fiind, au părăsit sala, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, cu mult înainte de terminarea spectacolului.

Leave a Reply