Poneiul sălbatic

Azi dimineaţă am ieşit din birou, ca în fiecare dimineaţă, păşind pas după pas pe ruta zilnică, cu mâinile făcând ce ar trebui să facă şi deodată, pe holul întunecat al instituţiei în care lucrez, a apărut un… ponei. Mic, frumos şi vânjos ca toţi poneii, dar sălbatic, foarte sălbatic! Tropăia şi necheza uşurel, împingându-mă cu botul ca să-l bag în seamă. L-am luat de căpăstru şi l-am mângâiat, dar el a început să se smucească, fiind probabil deranjat de afecţiunea mea, iar eu l-am ţinut strâns. Şi pe când lupta dintre mine şi el devenea tot mai inegală, căci eu începusem să mă tem că pierd hăţurile situaţiei, i-am dat drumul brusc.

Pentru că mi-am dat seama că poneiul era doar în mintea mea, şi că, în timp ce eu mă luptam cu propriile creaţii mentale, picioarele mergeau liniştite pe ruta lor obişnuită, oamenii mă salutau politicos şi purtam conversaţii cu persoane care, sinceră să fiu, nu cred că bănuiau ce lupte strânse duc cu un ponei imaginar.

Şi mi-am văzut liniştită de viaţa reală o perioadă scurtă, cam o jumătate de oră, până când am terminat o treabă reală pe care o aveam, de scris nişte documente cu multe cifre, timp în care şeful a venit şi mi-a propus o promovare, eu am refuzat categoric, căci bineînţeles pentru că onorurile astea nu sunt de mine, eu accept nemurirea sau nimic. Şeful s-a evaporat din realitatea mea imaginară, iar eu mi-am dat seama în mod real că sunt prea leneşă şi aiurită ca să îmi doresc vreo promovare vreodată, şi că adevărul este că eu m-aş fi dat afară de mult.

Trecând peste adevărul gol-goluţ al promovării mele imaginare, m-am dus la baie, o baie mică, strâmtă, cu un wc care se înfundă şi păstrează resturile alimentare până se descompun în apa tulbure sau până le fărâmiţezi cu peria de toaletă, şi am făcut diverse treburi. La ieşire, am închis toaleta cu cheia şi am ieşit direct pe uşa instituţiei, unde mă aştepta cel mai frumos tip pe care l-am văzut în viaţa mea, un tip blond, cu ochi albaştri, cu nişte mişcări teribil de cunoscute, de parcă ar fi fost un arhetip, un zeu, şi nu un om în carne şi oase. M-am dus către el, mă simţeam de parcă visele mele au devenit în sfârşit realitate, de parcă în sfârşit am ajuns acasă, unde nu mai trebuie decât să mă odihnesc şi să mă simt iubită. Însă în acel moment m-am împiedicat de pragul uşii şi am intrat în birou, punând cheia de la baie la locul ei. Tipul frumos avea să mă aştepte acasă, unde ne petrecem timpul împreună de luni bune, însă nu în casă ca toţi plictisiţii şi manelişti, ci călătorind pe coclauri.

Nu sunt o aventurieră, din păcate. Sunt o visătoare. Realitatea se întrepătrunde cu imageria şi uneori nu ştiu dacă noaptea am petrecut-o dormind sau visând cu ochii deschişi. Singurul moment real din viaţă este când îmi privesc copilul, când îmi spune un cuvânt nou pe care l-a învăţat şi când o sărut de zeci de ori de noapte bună. După care ea doarme liniştită un somn de prunc frumos, iar eu îmi continui călătoriile fantastice.

Leave a Reply