Postarea despre mai nimic

Mă oripilează ultimele evenimente românești și mă obosesc. Să fie adevărat că acești canadieni ne vor lua aurul pentru că au dat șpaga potrivită? Să fie țara mea țara în care copiii mor mușcați de câini? Adică, să fie oare definitorii aceste evenimente pentru țara în care trăiesc? Iar eu, obligată să trăiesc aici, obligată să mă resemnez? Obligată la neputință? Ce pot face eu dintr-un oraș liniștit de provincie, unde câinele care mușcă este ucis instant și unde vecinul care pune praf pe ferestrele celui de jos este pus să curețe geamurile pe care le-a murdărit? Să mă duc la miting pentru Roșia Montană? Au mai fost și alte mitinguri, care mai de care, nici nu mi le amintesc acum. Să ucid câini? Mi se face rău numai când mă uit la cei care sunt uciși de hinghieri. Îi văd anesteziați, cu limba scoasă, și mi se pare cel mai oribil moment din viața mea, în afară de cel în care văd un om în extremă suferință. Dar în orașul meu de provincie câinii agresivi sunt luați de hinghieri. Cam asta ar fi diferența față de capitală.

Să nu mă înțelegeți greșit, Nu mă agit pentru evenimentele acestea, dorm bine noaptea, dar mă întreb de ce atâta vorbăraie. De când mitingul a rezolvat ceva? Mitingul mi se pare un fel de hipstereală a găinii care se împiedică pentru că nu vrea ca domnul cocoș să spună despre ea că e de moravuri ușoare. Iar discuțiile despre câinii vagabonzi în condițiile în care în București mor oameni pe stradă, ca în Evul Mediu, mi se par tâmpitor de aiuristice. Adică oamenii mor pe stradă și lumea vorbește? Adică ăsta e Bucureștiul, capitala României, în care metrul pătrat de locuință este 1000 coco pe metru pătrat? Ar trebui să visez să trăiesc în acest oraș, nu? Ca într-un El Dorado al câinilor ucigași și al mitingurilor găinilor aproape violate. Interesant, dar, nu știu din ce motiv, nu prea aș avea chef să locuiesc acum în capitală.

Încet încet devin autistă. Mă uit în jur și nu am cu cine face treabă. Vorbele se duc unde s-au dus și până acum, în eter. Discuțiile sterile sunt și mai sterile. Oamenii sunt din ce în ce mai sterili. Nu vor nimic, nu fac nimic, nu zic nimic. Nu se opun, nu simt nimic, alunecă prin clipe și nu au atitudine, față sau personalitate. Nici nu mai știu de când nu am simțit că pot comunica cu cineva anume. Sau care este acel om despre care pot spune, cu mâna pe inimă, că simt că trăiește, că e real, viu și adevărat. Mă uit în jur și în ceea ce unii spun că este dramă nu văd decât o minciună ipocrită, un teatru prost, cu replici aranjate, clișee care sună bine. Pentru că e imposibil să nu-mi dau seama când cineva chiar suferă, nu? Și îmi pare rău, dar nu simt tragedia ultimelor evenimente. Nu știu dacă e efectul mass-mediei, dar mi se pare că cianura și moartea unui copil sunt știri, nu fapte reale de viață și de moarte.

E atâta distanță între mine și aceste evenimente încât nu-mi dau seama dacă e din cauza mea, din cauza celor din jur, a mass-mediei sau pur și simplu e normal să fiu indiferentă la aproape orice. De ce nu au luat măsuri când a murit primul om ucis de câini? De ce ajungem să păpăm cianură?

Leave a Reply