Priviri

Dacă ar fi să mă iau după priviri și să cred ce spun ele, am zile în care aș prefera să nu mai exist pe fața pământului. Azi a trecut un bărbat pe lângă mine și până în ultima clipă m-a privit în față și și-a ținut drept calea, pe o cărare îngustă, astfel încât eu a trebuit să-l ocolesc. E un nimic poate ce spun, sau poate nu. De acum, preventiv, voi ocoli pe oricine, ca să nu mă întristez că omul acela ar fi trecut prin mine.

Privirea lui era dreaptă și rece iar mersul îi era țeapăn și rapid. Pe undeva în sufletul meu mă simt foarte singură printre oameni și privirile lor și am cred că mă exprim mai mult ca un animal decât ca un om. Adică vorbesc de felul meu puțin, vorbăria mă obosește teribil, dacă vorbesc mă implic prea mult în conversație până obosesc. Îmi place să zâmbesc și aș zâmbi dacă gestul nu ar fi considerat o nepolitețe față de cei prea ocupați să-ți suporte starea de bine. M-aș gudura pe lângă oameni din pura bucurie dacă nu ar fi în jur din ăștia care vorbesc mult și dau lecții de comportament din orice poziție.

Prin sufletul meu cred că sunt vreo potaie rătăcită printre oameni, om cu suflet de câine, care latră rar, s-ar gudura de ar avea cu cine, și care bagă coada între picioare just in case. Mă uit la alții cum reușesc să se facă simpatizați, să obțina atenție, în timp ce eu mă strecor printre cei mari cu sentimentul că sunt o potaie pe care numai norocul o ține pe fața pământului.

Seara uneori mă simt tare neînțeleasă și tristă și am sentimentul că orice aș face nu este bine. Că dacă vorbesc de bine sunt ipo(crită), dacă vorbesc de rău sunt frust(rată). Cumva labele mele se pun una după alta pe o bârnă olimpică, în timp ce ceilalți au două picioare umane și sar precum Nadia Comăneci. Și de pe mine curg zoaie, ca să și alunec oleacă.

Se mai uită unii la mine speriați când intru într-o cameră de zici că am călcat suflete nevinovate cu tancul și încep să mă simt ca și cum aș fi călcat suflete nevinovate cu tancul. Oare citesc corect privirile oamenilor? Oare chiar ghicesc corect unele chestii, unele stări, unele acuze nespuse, sau mă doare tăcerea de care mă lovesc? Și de aici paranoia, oare?

Și uite așa am decis să am un câine, măcar ăla nu se uită urât la mine. Măcar știu ce vrea, de obicei. Știu la ce să mă aștept. Știu că dacă e sănătos și bine îngrjit, e fericit.

Pe bune, oamenii mă depășesc și mă sperie. Cușca cu oameni te ucide din priviri, nu din colți. Indiferența cred că e cea mai pizdoasă formă de agresivitate.

Leave a Reply