Provincie sau capitală?

Întrebarea este retorică, știu. Teoretic, toți vor în capitală. Sunt mai multe joburi, orașul e mai mare, oportunitățile dese ca fanioanele rechinilor. Practic, nu toată lumea poate face așa ceva. Eu apreciez enorm imensitatea orașului, diversitatea oferită, marfa ce nu se găsește în orașele mici, deschiderea mintală pe care ți-o oferă Bucureștiul, și îmi pare enorm de rău.

Că simt o respingere intimă când văd în jur numai străini. Când aud de oameni care se întorc de la muncă seara și trăiesc doar în week-end. Că, în jurul parcurilor în care lumea aleargă, metri cubi de gaze de eșapament sufocă sănătatea omului. Că zonele frumoase sunt extrem de scumpe, mult prea largi și atât de încărcate de istorie, încât te simți ca un nimeni pe lângă ele. Că nu am banii și pilele necesare pentru a trăi aici, deși este orașul cu cei mai mulți și mai longevivi bătrâni din România. Că îmi place să mă plimb pe aici, dar rămân aceeași nomadă urbană: nu aș dori să rămân aici. Sau dacă aș rămâne, m-aș limita la un singur cartier. O vecinătate. Cât mai puțin de mers cu metroul. Cât mai puțin ieșit din casă. Locuința într-o zonă cât mai bună, pentru că lipsa timpului te limitează la pătrățelul tău de habitat. Chiar dacă nu avem gratii, ne desfășurăm viața în cuști.

Pe de altă parte, procincia este oribilă. Oferta monotonă. Aceeași oameni. Îi vezi îmbătrânind cu tot cu metehne. Același job, pe viață. Liniște, prea multă liniște. Plimbarea înseamnă învârtit în jurul blocului și atât. Aerul curat îți intră pe o ureche și îți iese pe alta. Când ieși la plimbare, află tot orașul, dar chiar dacă află, nu-i pasă. Tăcerile și lipsa de evenimente sărăcesc interacțiunile umane, care rămân la fel ca acum mulți ani în urmă, cu aceleași roluri, jucate la nesfârșit de actori din ce în ce mai bătrâni.

Oricum am lua-o, timpul trece. E oare de preferat să treacă repede, ca în capitală? Sau ar fi mai bine să avem timp să numărăm secundele, ca în provincie? Conteaza oare ce vrem noi la un moment dat? Dacă ne apropiem de final mai repede sau mai încet?

Și revenind la oile pițipongice, am venit hotărâtă să-mi schimb identitatea, am înțeles a mia oară că nu pot fi altcineva decât sunt, ceea ce într-un fel e bine pentru că îmi stabilesc naibii niște limite. Dacă aș fi putut face orice, nu aș mai fi luat-o pe nici un drum. Limitele mele îmi sunt precum un coridor ce mă duce spre destinație, coridor pe care pașii sună din ce în ce mai clar. Și mai pustii.

Și așa cum oamenii au limite, și locurile au limite. Unde e mare nu e munte. Unde e aer curat oamenii sunt triști. Unde sunt bani mulți e multă izolare. Unde sunt multe locuri de văzut, drumul durează ore întregi. Unde sunt mulți tineri este și prea mult fard de la vârste juvenile. Unde sunt probleme, nu există de fapt nicio soluție deocamdată. Decât o soluție impusă de alții. O soluție străină. Viața mea se golește încet încet de oamenii cunoscuți, iar eu mă împresor de străini.

Dar dincolo de toate am cumpărat chestii interesante, am văzut Grădina Botanică, un spectacol de calitate, am stat în două zone ale Bucureștiului și am văzut oameni dragi mie. Și un papagal Jako. Și am avut tot felul de aventuri interesante cu oameni foarte nesimțiți, dar care au intrat astfel în istorie! Și mă voi întoarce!

Leave a Reply