Scriitoare închipuită, caut duș cu apă rece

Am văzut zilele trecute un anunț pentru concursul de proză SF Helion. Sună tentant concursul, îmi place genul dar nu sunt mare fan SF.

Cât despre calitățile mele scriitoricești, mizez pe Rudolph și Pederanger, cei doi gay ai blogosferei românești pe care personal îi admir pentru intelect dar mă scot din sărite ca și comentaci pentru că mereu îmi dau peste nas într-un stil de care eu una nu sunt capabilă nici să-l înțeleg, d-apăi să-l reproduc, ca să mă taie și să mă spânzure.

Pentru că eu, o blogăriță degeaba, am scris ieri în focurile inspirației o scurtă proză care se crede SF.

Povestioara este dedicată unei persoane dragi, aflată la distanță, cu care comunic rar, ineficient și frustrant, fapt care mi-a provocat multe zile amare. Însă cum singurul meu catharsis este scrisul, iacă-mă-s. Am scris povestirea Fata Fantastică, pentru care din politețe cer critici, însă bineînțeles nu m-ar deranja niște minciuni frumoase.

FATA FANTASTICĂ

Crescuse lângă mine și o văzusem zi de zi cum se înalță, cum devine din ce în ce mai frumoasă. Cucerea inimi cu ochii ei nemaivăzuți în familia noastră, ochi de culoarea turcoazului cu gene curbate gingaș. Potrivit de lungi, îi încadrau privirea și sufletul și înduplecau oamenii până la pământ.

Eu primeam haine second hand de ziua mea, ea primea rochițe noi, aduse din țări străine. Pe mine mă salutau din vârful buzelor, de ea se rugau să le arunce o privire. Și ea, generoasă, își deschidea ochii fantastici și le zâmbea, iar ochii lor se umezeau și mâinile și cuvintele lor începeau să o alinte, să o mângâie, să o protejeze de aerul necurat care intra pe ferestrele insensibile. Închideau geamurile și ea trona acolo, în încăperea mică, în mijlocul oaspeților fermecați și a cadourilor scumpe.

Eu stăteam in aceeași cameră cu ei, mai urâtă decàt cadourile, mai urâtă decât oaspeții, mai urâtă decât ea. Biologic eram surori, dar o genă nefericită mă făcuse banală ca o cârpă și plicticoasă ca hârtia goală. Și grasă, mai ales. Însă natura hotărâse ca eu să umplu un pat întreg, iar ea să umple inimi. Dimineața ea se trezea fericită, pe când eu trebuia să-mi înghit lacrimile de neputință și să par puternică și insensibilă. Căci ea era Fata Fantastică, iar eu eram prin zonă.

Mi-era imposibil să rup relațiile cu ea. Locuiam în aceeași casă, mâncam la aceeași masă, ne împărțeam secretele iar ea era mereu mai bună în toate cele. Nu puteam nici măcar să o urăsc. Au trecut ani, zeci de ani și toată lumea vorbea numai despre ea, toți o curtau numai pe ea, oamenii i se adresau cu voci calde, iar eu, eu nu mai existam demult. Încetasem să mă rog să dispară, să plece în alt loc, pentru că atunci când a lipsit o lună nu a intrat nimeni la noi în casă. Am stat singuri ca niște maidanezi în pustiu timp de o lună, până s-a întors acasă Fata Fantastică. Apoi totul a reintrat în normal, cu oameni perindându-se pentru a se bucura de ființa ei.

Așa că eram iremediabil singură și nefericită și îmi făcusem din lacrimi un prieten de nădejde. De nedespărțit.

 

[urmează continuarea]

Leave a Reply