Și tata are

Avea o umflătură în spatele urechii stângi și speram să fie benignă, dar nu a fost să fie. E malignă, stadiul 2- 3, și necesită radioterapie. Care nu se face aici în oraș, ci la un spital aflat la vreo 2 ore distanță de aici.

M-am cam speriat când am auzit, dar sper să fie bine. Așa că profit de ocazie ca să scriu un ghid autoaplicat de înțelegere și sprijinire a bolnavului:

1. Contează enorm gesturile mici. O sticlă de apă, o întrebare privind nevoile gen hrană, îmbrăcăminte, fac minuni în psihicul bolnavului, pe testate

2. Anunțarea familiei extinse până la gradul al paișpelea, orice sfat fiind bun, orice încurajare fiind binevenită pentru cel care se implică în vindecarea bolnavului; căci boala unuia e necazul tuturor

3. Prezența de față cu medicii a rudelor implicate și interesate de binele bolnavului este foarte importantă, cred eu, din motive pe care nu mai trebuie să le explic;

4. Aprovizionarea bolnavului cu cele necesare și vizitarea sa cât de des este posibil, extrem de importantă în ridicarea psihicului bolnavului.

Sunt de bun simț aceste sfaturi, nu? Ai crede că toți le aplică. Dar nu-i așa. Tot din experiențe, se practică și gesturi mai puțin plăcute sau de-a dreptul brutale, gen:

1. Se oferă bani cu împrumut bolnavului iar când situația devine gri se cer banii înapoi, semnalizându-i astfel indirect că nu mai este eligibil pentru un împrumut 🙂

2. Se explică bolnavului că boala lui este doar unul din miile de necazuri din univers care îți disturbă pacea și liniștea interioară, mult mai interesante fiind de exemplu vorbele grele pe care ți le-a rostit vecina de la blocul de vis-a-vis de supermarketul aflat la 2 km de locuință;

3. Se fură jumătate din conținutul plicului oferit benevol de bolnav, doctorului; toți avem necazuri, nu? Țigări de cumpărat, bere de băut:)

4. Se stă într-o stare de șoc și nu se spune nimic, lăsându-i bolnavului sentimentul că e singur pe lume, înconjurat de oameni de paie indiferenți și lipsiți de creier, inițiativă și interes pentru soarta bolnavului;

Stătea ca un pui fript pe banca din grădina spitalului, așteptând să vin să vorbesc cu el. Iar eu mă gândeam că exact în perioada asta stau prost cu banii. Dar nu ar trebui să mă gândesc la bani. Nu plec nicăieri cu ei. Nu cu grămezi de bani, oricum. Și cam atât pentru azi. Alt bolnav, altă poveste, cui îi pasă?

Leave a Reply