Strigatul mut al aurului de la Rosia Montana

Roşia Montană – Ziua I

Am ajuns vineri seara la Albac, la pensiunea Steaua Arieşului, unde am fost cazaţi şi unde am încercat o timidă socializare cu ceilalţi oameni prezenţi la acelaşi eveniment. O socializare care a ieşit destul de urât în opinia unora, dar peste care trecem fără să-i mai hrănim existenţa şi aşa destul de efemeră.

Seara e vineri a fost scurtă, răcoroasă şi obositoare. Am dormit câteva ore, sâmbătă dimineaţa trezindu-ne cu susurul Arieşului din faţa pensiunii impregnat adânc în nări şi-n starea de bună dispoziţie inexplicabilă, fără cafea, fără somnolenţe, fără regrete de somn mai mult. Aerul tăios de munte mi-a injectat o stare de bine şi de odihnă cum n-am avut în tot concediul din aceasta vară.

Roşia Montană – Ziua a II-a

A început cu un drum până la Gârda, acolo unde ne-a aşteptat Coco Popescu şi ne-a luat în primire cu câteva cuvinte şi-o încălzire de dimineaţă cu gimnastică filo-alpinistă. Ne-am întins gleznele, le-am răsucit, coborâri şi ridicări de picioare, genuflexiuni, îndoiri etc. S-a văzut că majoritatea suntem oameni care facem sport numai după ce ne spune cântarul că o luăm la vale.

S-a organizat un concurs, ne-am împărţit în trei echipe (eu am prins echipa minerilor, avându-l header pe Lorand), apoi ne-a luat în primire Doru Panaitescu, această bibliotecă ambulantă de cunoştinte şi aventură. Am vizitat Peştera lui Ionele – un traseu împărţit pe puncte, marcate de jaloane, unde, la fiecare jalon, Doru Panaitescu ne-a instruit cu informaţii şi explicaţii, astfel încât să fim bine pregătiţi pentru nişte eventuale întrebări surpriză de la finalul concursului.

Ne-am întors de la peşteră, admirând peisajele cu frumuseţea lor încântătoare de Apuseni, ca, la punctul de plecare, să ne aştepte Crina Coco Popescu şi tatăl ei pentru o instruire de mini-alpinism: căţărare (cu coarda de siguranţă) pe două panouri cu grad nu foarte dificil. N-am sperat că la kilogramele mele voi face faţă cu brio şi că îmi va plăcea atât de mult. Totuşi, sunt de la ţară, muşchii nu mi s-au atrofiat, deşi fac mişcare doar pe tastatură.

Ne-am întors la Albac, la Steaua Arieşului, unde am servit prânzul, am lovit duşurile, ş ne-am îmbarcat în microbuze pentru o excrusie la Roşia Montană, satul cu cea mai mare vizibilitate media din România, zic eu. Aici am vizitat casa renovată de RMGC şi care găzduieşte Expoziţia de Istorie a mineritului din Roşia Montană – Aurul Apusenilor. Mi-au atras atenţia, în mod special, evoluţia instrumentelor de minerit de-a lungul timpului: perioada romană – anii 1900.  Am intrat la Punctul de Informare al Proiectului RMGC şi la opoziţie – Punctul de informare al ONG-ului care se opune proiectului RMGC şi care se află, amândouă, în aceeaşi clădire. Bloggerii au aprins discuţiile cu domnul responsabil cu comunicarea, dar toate contraargumentele anti RMGC au avut la bază “moştenirea pe care o lăsăm nepoţilor noştri” sau “nu-mi pasă de comunitate, atâta timp cât eu…” Un fel de “Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”. Nu iubesc sentimentul patriotard cu inflexiuni lacrimogene.

Am urcat apoi în carieră. Am văzut Caterpillarele aduse în 2008 pentru exploatare. Nişte mamuţi din metal pe lângă care arătam ca nişte furnici. Pe principiul “şoferul nostru, ghidul nostru”, am aflat că pe lângă locul unde exploatează statul în prezent, vor mai fi câteva vârfuri de munţi care se vor ajusta la nivelul satului, că se va construi un baraj super sofisticat pe Valea Cornei, urmat de un al doilea, de siguranţă, că există undeva la 340 de tone de aur în zona exploatabilă şi vreo 1200 de argint, că TOATĂ vegetaţia de pe versanţi se colectează pentru a fi folosită la refacerea zonei, după terminarea exploatării, care va dura 16 ani.

Am urcat apoi la Piatra Corbului, monument istoric, de unde am putut admira o panoramă extraordinară a Văii Cornei. Am coborât la intrarea în Roşia Montană, în exact locul unde se deversează apele acide ale minei de stat într-un pârâiaş, care ajunge, la scurtă distanţă, în Arieş. Imaginea deversării e apocaliptică. Apa este poluată cu metale grele (conţinut de zinc cu multe procente peste limita legală) care, odată intrate accidental sau nu în corp, rămân acolo şi dospesc boliciuni dintre cele mai horror.

Ne-am întors la pensiune şi am luat cina, undeva pe o platformă, pe celălalt mal al Arieşului, apoi ne-am adunat bagajele şi am plecat, cu părere de rău pentru organizatori şi pentru ceilalţi bloggeri (se pare că nu pentru toţi), dar presaţi de împrejurări urgente.

În concluzie, a fost un weekend reuşit, chiar daca nu am mai rămas şi duminică să participăm şi la celelalte probe ale concursului (câştigat, până la urmă, de echipa din care am făcut şi eu parte). Din alt punct de vedere, am rămas cu un gust amar, dat fiind faptul că un blogger din Cluj n-a ezitat să ne eticheteze drept hateri, miştocari, antisociali, izolaţi, tăcuţi, care au jucat cărţi singuri, care au ales mansarda la cazare etc.  Iar alt blogger din Cluj, după ce am stat la poveşti cu el şi am apreciat cu sinceritate ceea ce face, s-a supărat, m-a făcut hater şi a considerat că-l iau la mişto. Nu sunt genul, chiar nu ştiu din ce iţe a croit un asemenea scenariu. În fine, astea nu-s importante.