Timpul trece peste noi, tăvălug printre- amândoi…

Dar ce drăguţi sunt bătrâneii care se ţin de mână…uite cum se plimbă prin parc după zeci de ani de căsătorie, plini de zâmbete şi poveţe haioase pentru tineri! Ce noroc este să ajungi să sărbătoreşti nunta de aur cu persoana cu care te-ai căsătorit, ai făcut copii şi ai trăit o viaţă! Cu mâini descărnate, abia ţinându-se pe picioare, cu părul alb, cu proteze dentare (dacă au bani), bătrânii se ţin încă de mână, fideli crezului din tinereţe…

Am avut o perioadă când gândeam în acest fel. Sper, sincer, pentru o bună stimă de sine, să nu fiu singura fetişcană naivă care a crezut că e frumos să îmbătrâneşti lângă o persoană. Pentru că acum, când scârba de îmbătrânire începe să-şi arate colţii, mă uit în jur şi mă sperii din ce în ce mai mult. Uneori, simt că joc, fără voia mea, într-un thriller în care nu ştiu cum aş putea denumi eroul negativ. Să-i zic Timp? Moarte? Bătrâneţe? Frică?

Acum câteva zile am trecut pe lângă un bărbat. Ceva din privirea lui albastră mi-a sunat familiar, a bărbat pe care acum ceva ani îl priveam ca pe un sex- simbol al orăşelului în care trăiesc. I-am privit chipul cu fălci lăsate, ridurile poziţionate într-un fel care îl înstrăinau de amintirile mele, şi am suferit. Pentru că efectiv ştiam că-l cunosc, dar nu mai ştiam de unde…

Zilnic văd pe chipurile celor din jur semnele îmbătrânirii. Mai multă oboseală, maturizare, kilograme în plus, o privire din ce în ce mai resemnată, muşchi faciali lăsaţi, laba gâştii din ce în ce mai pronunţată, ten care odinioară era proaspăt şi ferm şi care azi este pur şi simplu al altei persoane, al unei persoane mai în vârstă. Mă uit în oglindă şi nu prea mai am chef să-mi văd mutriţa, mai ales că acum am ca termen de comparaţie o superbitate în vârstă de doi ani.

Ştiu că bătrâneţea este inevitabilă. Ştiu că viaţa şi moartea sunt inevitabile şi că se petrec fără voia mea şi, din acest motiv, nu trebuie să mă simt vinovată. Însă sufăr de fiecare dată când mai văd un om îmbătrânit, oameni dragi, oameni pe care-i văd din ce în ce mai mici, mai apatici, mai obosiţi şi sătui de toate.

Să mă uit la copii şi să mă bucur că tinereţea încă există, chiar dacă nu-mi mai aparţine? Păi nu pot face asta, căci nu mă impresionează decât tinereţea copilului meu, singurul copil pe care îl cunosc. Statistic, cunosc mai multe persoane adulte decât copii şi tineri. Şi atunci, cum să nu îmbătrânesc şi eu, asemenea lor?

Sunt convinsă că dacă aş trăi asemenea unui copil, aş întineri la loc. M-aş bucura de iubirea necondiţionată şi blândă a mamei, de timpul liber, de oamenii care nu au apucat să moară şi să mă sperie teribil cu asta, m-aş bucura de fericirea mea zilnică, de naivitate şi candoare. Nu ar veni nimeni la mine să-mi spună că nu mai sunt atât de tânără. N-aş simţi dorinţa să îi bat pe cei care o fac din pur sadism, ca să-mi ia energia mea cu care mă bucur de viaţă cât pot.

Sunt chiar curioasă cum vedeţi voi îmbătrânirea, dacă există persoane care să vă atragă atenţia asupra vârstei pe care o aveţi şi, mai  ales, cum le dăm eficient peste nas acestor persoane enervante

Leave a Reply