Un coșmar simplu ca bună ziua

Nu am mai avut de mult un coșmar. Chiar mi-era dor de un coșmar ca lumea, bun să te scoată din somnul cel dulce în lumea tenebroasă a anxietăților de toate felurile. Se făcea că eram o babă care jefuise un magazin de câteva milioane de euro. Banii erau mulți, vânătoarea hoților pe măsură, și după un timp ajunsesem să fiu atât de stresată de cei care vroiau să mă prindă, încât parcă vroiam mai degrabă să scap, nu să fiu bogată. Finalul coșmarului m-a surprins tânără, cu un copil mic în brațe, într-un restaurant dintr-o localitate de provincie, alături de oameni apropiați în care nu aveam încredere. Nu mai aveam încredere în nimeni și tot ce-mi doream era să scap odată de povara banilor furați și să stau cu copilul meu.

M-am trezit tristă și îngrijorată.

Acum, după ce am clarificat că nu am furat niciun ban și că nu trebuie să-mi fie teamă că o pedeapsă m-ar putea îndepărta de copilul meu, mă gândesc ce a visat nopțile astea femeia violată în centrul capitalei, pe data de 10 septembrie la orele 16. Și-a visat oare agresorul? A visat pe cei care au privit-o cu nepăsare în timp ce era amenințată cu un cuțit și târâtă câteva sute de metri în buricul târgului? A visat oare că naște un copil? Sau că are vreo boală cu transmisie sexuală? A visat că joacă în Kill Bill, filmul în care sângele țâșnește ca din fântâni arteziene?

Habar nu am. Nu știu ce a putut visa o fată violată în capitala României, în buricul târgului, la câteva zile după ce un copil a fost ucis de un maidanez în aceeași capitală. Aș putea să mă mai gândesc la ce a visat mama copilului mâncat de câini sau la alte atrocități de genul acesta, dar aleg să mă opresc aici.

Doar pentru a vă aduce la cunoștință că acum mulți ani, în anul 1964, Kitty Genovese a făcut furori într-un oraș american. Nu pentru că ar fi fost vreo mare frumusețe, ci pentru că a fost înjunghiată lângă propria casă și nimeni nu a intervenit. Sociologii au denumit pasivitatea opiniei publice difuzie a responsabilității sau sindromul Genovese. Fata avea doar 28 de ani.

Cred că pompos denumitul sindromul Genovese a apărut în România și o duce bine. Fata a fost violată în plină zi, în plină stradă. Nimeni nu a intervenit. Nimeni nu a sunat la 112. Poate și-o merita. Poate agresorul cu cuțit era iubitul ei. Poate sună vecinul. Poate mă atacă pe mine. Poate e mai simplu să trec mai departe. Poate nu-mi pasă. Poate am probleme mai importante decât asta. Poate nu vreau să mă dobor la asemenea fapte josnice, eu fiind un finuț și un sensibil. Poate sunt nesimțit.

Să lăsăm la o parte sindromul Genovese și observația că în marile orașe relațiile sociale se răcesc datorită numărului mare de oameni, ceea ce explică pasivitatea indivizilor în fața unor evenimente tragice. Oameni pasivi au fost și vor exista întotdeauna, chiar și în cătunele unde fete sunt crucificate în numele religiei. Haideți să nu facem un film din povestea unei fete violate. Haideți să sunăm la 112, măcar atât.

Pentru că, pentru faptele din ultimele zile petrecute în capitală, soldate cu un deces și o femeie violată, eu am o singură explicație: nesimțirea. A celor care au lăsat căței în stradă, a celor care nu i-au prins la timp, a celor care nu și-au supravegheat copiii, a celor care au trecut nepăsători. Eu cred în ghinion și în eșec, cred că uneori chiar nu se putea face nimic, dar aceste două cazuri nu sunt din acelea. Aceste două cazuri sunt din cele provocate de nesimțire…