Un spaniol despre maidanezii români

În tren am întâlnit un domn. M-am refugiat pe lângă el pentru că conaționalii erau prea beți și cu ochii prea lucioși ca să fie de încredere. Am vorbit cu Jose din Valencia, care pornise din satul lui natal pe bicicletă până în orașul meu banal.

Ce mulți câini sunt în România, spune el. M-au atacat haite, de vreo șase ori, și nimeni nu a sărit să mă ajute. L-am crezut pe Jose. M-am lăsat de bicicletă din același motiv. Câinii și proastele care au râs de mine pentru că am țipat, speriată.

În tările prin care circulase Jose existau piste de biciclete de sute de kilometri lungime. La noi nu există așa ceva, a constatat el. Nu există, Jose, noi românii nu avem nici străzi pentru mașini, de unde bani pentru piste de biciclete.

Călătoresc des, căci am o fermă și muncesc o lună- două apoi plec în vacanță. În Columbia, în Argentina, în Italia. Călătoresc cât mai ieftin, oricum nu am familie sau proprietăți care să mănânce bani. Jose, ce să-ți spun, și eu am fost singură fără familie și nu-mi permiteam nici să merg în Bulgaria. Deși aș avea salariul mediu pe economie și chiar mai mult.

Dar de ce nu cauți sponsorizări pentru călătoriile tale, de ce nu scrii pe blog, de exemplu? A, nu, spune el, prefer anonimitatea. Vreau să călătoresc liber, singur, fără să trebuiască să scriu obligat și fără să mă expun publicului. La moi Jose oamenii se expun pentru că speră să câștige ceva din asta. Orice e mai bun decât nimic și eu fac parte din acea categorie.

Călătorea singur de ani de zile fără să se roage de nimeni să-l însoțească. Asculta Queen. Avea o bicicletă cu două bagaje prinse de o parte și de alta. Avusese grijă de tatăl lui bolnav și spunea că aceasta era prima lui călătorie după mulți ani de chin. Nu lua nimic în serios decât prezentul. Ieri am avut 30 de ani, azi am 49. Peste tot funcționarii de stat sunt la fel: vino mâine, îți spun ei. Vino mâine.

Ar mai exista un traseu prin țările bogate ale Europei, care traseu ar fi mult mai scump. Îl va face și pe acela.

Mi-e ciudă de limitările mediului în care trăiesc. Vreau pistă de biciclete. Vreau să plec în excursii. Vreau să văd Europa. Nu vreau să am prim ministru care să propună ca șoferii să poată bea 1-2 beri la volan. Sau spitale care te aruncă în stradă dacă nu ai bani. Pentru că nu știu de ce sărăcia se împletește așa bine cu neomenia.