Voiam să scriu o postare cuminte

Dar cum să scriu o postare cuminte când blogosfera arde?

De ce arde? De ce a ars tot timpul.

De invidie, de orgoliu, de mânie, de eu sunt mai vechi ca tine, de adn-ul canin care nu era în oasele copilului și alte minciuni, de lasă că eu știu despre tine mai multe decât știe vecinul, de eu sunt mai artist decât tine. Pe scurt…de geaba. De ce bat clopotele, Mitică? De funie…:))

Grupurile, dragii mei, nu sunt bune. Nici prieteniile. Nici relațiile preferențiale. Nici cuvintele prea apropiate de realitate. Vă spune baba din experiență. Grupurile îți iau individualitatea și și-o imprimă pe a lor, ca celebrul bocanc pe mutra unui om, iar prieteniile îți iau din avânt. Căci omul care te ține de mână nu știu câtă putere îți oferă, dar știu că te ține. În loc. Din acest motiv, când șutul mă izbește mai tare în fund, suport durerea apropiată de plăcere, și îmi spun în gând: un pas înainteeee, marș!

Și plec spre lumi noi, spre oameni noi, și mă bucur că descopăr în mine resurse care mă ajută să descopăr altceva. Văd atât de rar entuziasm în jur,  încât atunci când mă văd în oglindă am impresia că văd o lunetecă, o nebună. Și mă bucur tare mult că plec mai departe. Pentru că nu vreau afecțiune, loialitate, foncții înalte, autoritate. Astea sunt pentru bătrânii care nu se mai pot mișca, nu mai pot fi altceva, nu mai au timp să o ia de la zero. Tare mi-aș dori să plec în Alaska. Sau în lumea filmului Arizona Dream.

Și sper să primesc șuturi multe, multe, până voi fi atât de liberă și de ușoară încât să ajung unde vreau eu. Așa că nu mă mai gâtuiți de cuvânt.

Leave a Reply