Vreau să bat pe cineva

Pe bune, tot ce vreau acum este să bat pe cineva. Să stâlcesc o mutră antipatică. Să ciupesc un braţ până las o vânătaie. Să trag de păr o nesuferită. Să trag un şut în fund ăluia care îmi repetă sadic că ne vedem mâine dimineaţă, la aceeaşi oră, invariabil, an de an, până când pensia ne va despărţi. Să scuip între ochi un nimeni din ăsta cu puteri premonitorii, care le ştie pe toate ale mele, dar care nu şi le aranjează pe ale lui, că e mai uşor să mă freci pe mine la cap decât să-ţi vezi, taică, de viaţa ta.

Asta e tot ce vreau să scriu azi. Că uneori tot ce vreau este să mă descarc de tot ce nu pot face şi spune liberă, prin lovire, spargere de obiecte, înjurături şi ţipete. Pardon, urlete. D-alea care se aud până în galaxia Andrometa. Şi uneori chiar fac toate acestea, îi mulţumesc Celui de Sus că am cu cine.

Căci uneori mă satur să ascult. Nu vreau să ascult nimic. Nici despre muncă, nici despre iubiţi, nici bune, nici rele, nici şocante, nici banale. Nici despre prieteni, nici despre duşmani. Nu vreau să ascult, taică, pe nimeni şi nimic, vreau doar să simt cu pielea mea, să văd cu ochii mei, să gândesc cu gândurile mele şi să mă cutremur în mine la gândul morţii mele, şi să mă minunez că, în acest moment, tot ce fac şi este de maximă importanţă pentru mine este că trăiesc. Sunt chiar aici, în spatele monitorului.

Ah, atât de bine mă simt uneori după ce mă descarc, atât de uşoară, atât de goală de cuvintele şi de viaţa altora şi atât de plină de viaţa mea, proprie şi personală, încât mă bate gândul să-mi cumpăr un sac de box. Mi-aş face bicepşi şi tricepşi de vis. Când aş auzi ceva ce nu am chef să ascult, o minciună cum sunt 99% dintre vorbe în afară de mă doare, mi-e foame sau te iubesc, aş boxa în sac şi lupta m-ar face să mă simt în viaţă, nu ca o babă senilă care se duce nimănui nu-i pasă unde, stând cuminte şi absentă într-un autobuz jegos şi plin de străini. Nu că nu aş fi văzut ieri o babă frumoasă, cu un profil roman, o babă din acelea care toată viaţa a respirat cultură, a trăit cu bani puţini şi cărţi multe, o babă cum nu vor mai exista mult timp de acum încolo.

De ce am impresia că adevăratul motiv pentru care sunt mai puţine războaie este, de fapt, tehnologia? Atâta distanţă pune între oameni, încât nu ne mai atingem şi nu ne mai deranjăm atât de mult ca în trecut. Atâtea frustrări şi idei înghite în ea, încât problemele sunt deja rezolvate când apar pe net. De ce am impresia că dacă nu am mai avea brusc energie electrică, internet şi tehnologie, ar exploda poate numărul de copii, dar şi numărul de crime?

Un sac de box este răspunsul la toate aceste întrebări, un sac de box roşu fixat în mijlocul camerei. V-am boxat pupat!

Leave a Reply